Phantom Thread – domnul si vagaboanda, in ultimul film al lui Daniel Day-Lewis

  • Personaje principale: Reynolds (Daniel Day-Lewis) si Alma (Vicky Krieps)
  • Regizor: Paul Thomas Anderson
  • Casa distribuție: Ro Image 2000
  • Durata: 130 minute
  • Lansare România: 16.02.2018

Phantom Thread, ultimul film al lui Daniel Day-Lewis inainte s-o ia pe calea pensionarii si sa-l vedem doar prin croaziere pe Mediterana, este productia care s-ar putea sa-i aduca actorului cel de-al 4-lea Oscar din cariera. Pelicula care iti stoarce neuronii si-ti modifica invariabil dispozitia, fascinandu-te in acelasi timp, e nominalizata la 6 categorii la Premiile Academiei.

Si daca ar fi sa ne luam dupa ultimul film al cuplului actor-regizor Daniel Day-Lewis-Paul Anderson (There will be blood) care a iesit cu noroc la galbejitul de aur, o sa fie bine.

Phantom Thread

Reynolds Woodcock (nume inventat de actorul principal, care l-a amuzat atat de tare pe regizor incat l-a asociat personajului instant) este un creator de moda cu un stil de viata aproape monahal (inspirat de Balenciaga). Viata sa se desfasoara in parametri precisi si orice abatere sau deranj sunt aspru sanctionate cu replici transante ale personajului si cu un dispret sfasietor.

Sora sa, Cyril, i-a dedicat viata ei si ii este caine de paza, consilier dar si cea care scapa de femeile din viata fratelui sau, atunci cand ele nu se mai incadreaza in conturul strict proiectat de el. Singura urma de emotie din viata lui Reynolds pare sa fie cea dedicata mamei sale, figura emblematica in viata artistului, pe care o mentioneaza deseori in pelicula.

Impresie generala – complex si coplesitor, asa cum ar trebui sa fie ultimul film al lui Daniel Day-Lewis

Cu toate ca actorul nu e la primul anunt c-ar fi ultimul sau film, de data asta, treaba pare sa fie serioasa. Iar iesirea din peisajul cinematografic este marcata de o productie complexa, ce nu poate fi sintetizata intr-un articol mititel. De aceea, avertizez de acum ca ceea ce-am scrijelit sunt doar niste accente de culoare dintr-un curcubeu de emotii, excelenta vizuala, desavarsire muzicala si un scenariu si regie semnate de un maestru al productiilor profund intelectuale, in care neuronii functioneaza la capacitate maxima. Chiar si protagonistul obisnuia sa ramana ancorat in rol, dupa ce se incheiau scenele, pentru a aprofunda caracterul complex al lui Reynolds, motiv pentru care partenera sa de ecran il striga ca pe personaj, si in viata reala.

Reynolds este monstruos si poetic in acelasi timp si sufera vadit de complexul lui Oedip, pe care il proiecteaza asupra surorii sale, singura ce are voie sa-l ingrijeasca. De altfel, regizorului si scenaristului i-a venit ideea filmului, in timp ce suferea la pat si si-a dat seama ca sotia lui il privea mai tandru ca niciodata. Cu toate ca era un om strict si dificil, atunci era slabit, Reynolds devenea barbatul pe care Alma, partenera sa, il visa. De aici pana la a-l controla astfel, pentru Alma mai e doar un pas. Si personajul ei devine astfel complex, de o inocenta studiata, pe care si-o expune pentru a camufla un caracter ambitios, imatur si o nevoie constanta de validare.

Finalul poate parea ciudat, in contextul in care Reynolds era de o tarie imbatabila. Insa profilul lui psihologic poate fi digerat mai usor, atunci cand iti dai seama ca el termina prin a-si muta nevoia de a fi dadacit de la sora la sotie. Filmul impleteste astfel mai multe drame: cea a barbatului inghesuit emotional de propriul succes, cea a surorii care si-a sacrificat viata pe altarul familiei si cea a tinerei invizibile, care cauta sa se faca remarcata de barbatul iubit si ajunge sa recurga la solutii patologice, care, culmea, dau rezultate.

Cu toate ca originalitatea filmului este de neclintit, cuplul sora-frate imi aduce aminte de Donatella si Gianni Versace iar personajul Almei de mama care-si imbolnavea copiii pentru a-i face dependenti de ea, din Sharp objects, de autoarea Gillian Flynn.

Inchei cu admiratie pentru detaliile artistice ce intregesc pelicula. Muzica joaca un rol important in marcarea momentelor importante si uneori simteam ca ea insasi este un personaj, precum si scenografia si costumele ce nu doar te ajuta sa identifici epoca anilor 1950, dar imbraca filmul in candoare si eleganta. Autenticitatea acestor scene este data de faptul ca echipa lui Reynolds nu este jucata de actori profesionisti, ci de persoane realmente implicate in lumea modei, unele dintre ele fiind preluate chiar de la muzeul Albert & Victoria, de la Londra, de unde producatorii s-au inspirat pentru costume. Surprinzator este ca si protagonistul s-a dedicat cusutului, pentru a-si intelege mai bine personajul, si chiar a finalizat o rochie de gala.

Am zis ca inchei dar sunt atat de fascinata de film incat mi-e cam greu. Dar gata. Ca sa mergi la film. Vizionare placuta.

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *