ORA ZERO este un mic cutremur personal. Un work in progress, la Teatrelli, aflat în etapa I de lucru, un experiment de gaming theatre și, pentru mine, una dintre cele mai tari revelații teatrale din ultimii ani.
Ca să pun lucrurile în context: am mai fost la spectacole de improvizație, m-am jucat prin escape rooms, sunt fan jocuri video (PlayStation-ul e prieten vechi), iar în octombrie am lansat chiar un joc de cărți, Te-am pârlit. Așa că am intrat la Ora Zero cu o curiozitate uriașă: cum arată, concret, jocul într-o piesă de teatru? Răspunsul scurt: impecabil. Răspunsul lung: nu doar că nu m-a dezamăgit, dar sunt convinsă că pentru mine este cea mai tare piesă de teatru din 2025.
Care-i faza cu ORA ZERO?
Experiența de gaming theatre se construiește prin participarea activă, de pe scaune, a spectatorilor ale căror decizii influențează cursul evenimentelor în multiple direcții. Totul se desfășoară într-un spațiu-laborator, unde creația artistică se dezvoltă la vedere și se transformă continuu în funcție de fiecare interacțiune. Participarea este opțională, nu ești invitat pe scenă, iar comunicarea se face exclusiv prin intermediul unui personaj-avatar. Două comenzi simple, dar esențiale, au ghidat totul: OBSERVĂ și INTERACȚIONEAZĂ.
„Ora Zero” este un experiment de gaming theatre și o producție dezvoltată în două etape de montare. Această primă etapă a avut rolul unui cadru de cercetare artistică, la Teatrelli, în care sunt testate structuri dramaturgice, mecanici de joc și forme de interacțiune cu publicul. Observațiile și feedback-ul colectate de la spectatori devin materia primă pentru etapa a doua. După reprezentație, a avut loc o sesiune de Q&A cu echipa artistică, moment în care realizezi că ai fost, de fapt, parte dintr-un focus grup viu, iar spectacolul va fi rafinat, ajustat și îmbogățit inclusiv pe baza reacțiilor tale.
Textul și regia sunt semnate de Iulia Grigoriu, scenografia de Andrei Dinu, game design-ul de Levent Crăcea, lighting design-ul de Andrei Ignat, iar sound design-ul de Adrian Picorea. Distribuția îi reunește pe Niko Becker, Nicoleta Hancu, Carol Ionescu și Cosmina Olariu. Pe Nicoleta Hancu o știam deja din unul dintre filmele mele românești preferate din toate timpurile, Anul Nou care n-a fost, așa că reîntâlnirea ei într-un context teatral atât de neconvențional a fost un bonus care a amplificat bucuria experienței.
Behind the scenes
Conceptul de gaming theatre a fost explorat inițial într-un workshop desfășurat la Deutsches Theater din Berlin, apoi testat la teatrul din Magdeburg. Miza este uriașă și extrem de bine calibrată: interacțiunea cu spectatorii nu anulează liberul arbitru al personajelor și nu fragilizează coerența poveștii, ci operează din interiorul fibrei narative, deviază subtil traseele și creează o experiență vie, imprevizibilă.
În această primă etapă de lucru, textul a fost scris special pentru contextul de gaming theatre, iar aproximativ jumătate dintre puzzle-urile care vor exista în structura finală a spectacolului sunt deja construite. Etapa a doua va clarifica și mai precis diferența dintre comenzile OBSERVĂ și INTERACȚIONEAZĂ, va introduce comenzi noi, puzzle-uri contextuale și alegeri care vor influența mult mai direct desfășurarea acțiunii scenice.
Impresia mea
Pentru mine, care ador neconvenționalul și experimentalul, Ora Zero adaugă o dimensiune nouă unui echilibru pe care îl caut mereu în teatru: poveste + expresivitatea actorilor + joc. Iar această combinație face ca experiența să fie electrizantă.
Actorul principal, cel care îl joacă pe Vitor, m-a prins instant. Seamănă izbitor cu Paul Olteanu și, coincidență deloc întâmplătoare poate, interpretează un psihoterapeut specializat în reabilitare. Au fost momente în care aveam senzația foarte clară că ascult unul dintre podcasturile lui Paul Olteanu, doar că într-o versiune teatrală, live, cu miză emoțională directă. Big like.
Mi-a plăcut enorm și felul în care mecanica de joc este absorbită de actori. Uneori, unele comenzi venite din public erau premature pentru desfășurarea acțiunii, dar actorii găseau mereu cele mai fluide, naturale și inteligente moduri de a evita ca povestea să o ia la goană sau să se fractureze. Asta nu înseamnă că interacțiunea nu era reală sau că publicul nu influența piesa. Din contră. Influența exista, era palpabilă, dar era ținută într-un echilibru foarte fin între libertate și coerență.
Deși mi-a plăcut la nebunie să o văd pe Nicoleta Hancu în rolul Dorei, iar ea rămâne una dintre actrițele mele preferate, personajul meu preferat din piesă este Ștefi. Un personaj care sintetizează ludicul întregii experiențe și care funcționează ca o supapă de respirație pentru tot universul spectacolului. Ștefi a fost pentru mine o descoperire prețioasă și pentru că, odată cu personajul, am descoperit și actrița care o interpretează.
Ceea ce m-a uimit constant este fluiditatea spectacolului. În ciuda faptului că se rescrie live, pe măsură ce spectatorii dau comenzi, piesa curge incredibil de natural. Se simte clar că există o întreagă echipă în spate, că totul este gândit în detaliu și că prezența unui game designer a fost absolut crucială. Levent Crăcea a făcut o treabă foarte, foarte bună, iar asta se vede în fiecare tranziție, pauză și alegere posibilă.
Un alt lucru esențial: jocul nu eclipsează mesajul piesei. Dacă Ora Zero ar fi fost un spectacol fără intervenția publicului, sunt convinsă că mi-ar fi plăcut la nebunie oricum. Textul are o suită întreagă de straturi: filosofic, umoristic, social, cultural. Reflectă extrem de bine societatea de azi și tocmai de aceea este atât de ușor să o simți relatable și să te identifici rapid cu personajele.
Cel mai puternic am resimțit durerea Dorei. Acolo textul joacă un rol crucial. M-am emoționat teribil într-o scenă în care Dora plângea un personaj mort și povestea cum acesta obișnuia să mănânce ceva îngrozitor de scârbos, pe care ea îl ura. Iar acum, după moartea lui, ajunsese să cumpere acea mâncare doar ca să se simtă mai aproape de omul pierdut. O scenă simplă, devastatoare, extrem de umană.
All in all, Ora Zero mi s-a părut o operă de artă in the making. Un proces viu, deschis, generos. Și a fost o onoare reală să pot lua parte la el.
Și acum un mic secret: Ora Zero nu are mereu același final. Știu sigur că peste câteva luni va exista o nouă versiune a spectacolului și știu la fel de sigur că vreau să fiu acolo. Pentru că vreau să le văd pe toate.