Oh, hello, Teatrule Godot, we meet again! Si de data asta, intr-o locatie noua, la Palatul Bragadiru: ce festin vizual! Si acum ca ne-am salutat politicos, ma intorc spre mama si celalalt cititor al meu sa-i informez ca Teatrul Godot este una dintre cele mai interesante destinatii culturale din Bucuresti. Calitatea spectacolelor si abordarea inovatoare a teatrului sunt punctele forte ale acestuia, iar Godot Love Station, spectacolul pe care tocmai l-am vazut, mi-a confirmat-o.
Love Station
Love Station aduna 6 piese de teatru de cate 10 minute (sau poate un pic mai mult) intr-un mix exploziv ce reuseste sa redea, in ciuda conflictelor, o stare de euforie la final de spectacol. Acest maraton teatral, pe care eu l-am asociat cu un TikTok live unde video-urile scurte s-au transformat in experiente scurte, este revigorant emotional! Bine, da, s-ar putea sa contribuie la aceasta impresie si paharul de Sauvignon Blanc ce a acompaniat vizionarea, dar asta nu inseamna ca spectacolul independent n-ar fi o bijuterie!
Sunt doar cativa actori implicati: Ana Maria Pop, Ana Radu, Andrada Fuscas, Vladimir Purdel, Vlad Brumaru si David Drugaru, sub coordonarea regizorului Radu Gabriel, dar asta face ca dinamica sa fie cu atat mai catchy. E savuros s-o descoperi pe Ana Radu in prima piesa intr-o interpretare angelica, de fecioara neprihanita certata cu un motan, ca apoi sa se transforme radical intr-o jefuitoare calculata si cu nervii cam tociti. Abordarea asta multifatetata mi s-a parut cea mai isteata idee a spectacolului: sa vezi actorii transformandu-se de la piesa la piesa, pastrandu-si credibilitatea, intensificand bucuria si lasand un soi de sevraj in urma lor. Chiar si acum, cand scriu, mi-ar placea ca Ana Maria Pop sa joace in a 7-a piesa (din capul meu) rolul unei cliente d-ale mele, cu naduf.
Aceasta apropiere aproape instanta de actori a fost facilitata si de faptul ca ei au fost mai aproape ca niciodata: nu au jucat pe scena, ci in mijlocul salii, dandu-ne impresia ca in orice moment ne pot face semn sa intram si noi, spectatorii, in joaca lor. Aproape ca la stand-up, dar fara pericolul de a fi luat peste picior. Doar cu avantajul ca, daca intindeam un pic mai tare mana, ma serveam si eu din branzeturile-props pe care unul dintre personaje le-a laudat atat de tare!
Personajele au nume englezesti, dar replicile lor au fost adaptate atat de neaos, ca simti ca ai putea oricand sa patesti si tu ce-au patit ei: sa fii un pic dezorientat, sa iti regreti imediat deciziile, sa iti ia altcineva locul, sa fii surprins de prietenii tai sau sa te simti eliberat intr-un final, desi la inceput credeai ca ti-a fugit pamantul de sub picioare. Fiecare piesa are un parfum propriu, chiar daca exista cate-un personaj nevrotic in fiecare scenariu. Iar dintre toate, a 4-a, ce spune povestea unui cuplu destramat, dornic sa-si imparta prietenii, a fost preferata mea. Nu doar schimbul de replici spumos, dar mai ales twist-ul de la final m-au amuzat, m-au umplut de empatie, de furie si de surprindere, toate laolalta. O piesa capabila, dom’le!
All in all, nu pot sa zic decat ca m-am reindragostit de Teatrul Godot, acum si mai cochet, dar la fel de primitor. Hasta la proxima!