Un cor al chicotelilor. O vânătoare de ţoale cu moaca lui Moş Crăciun, musai identice. Toast-uri de Jager şi vin, cu bis. Clătire de ochi cu bărbaţi buni, zăriţi pe stradă. Şi o reuniune cum nu mai făcuserăm de ani întregi. La asta ne gândeam noi, 6 prietene din facultate, când ne-am luat bilete acum ceva timp, să ne vedem la Bruxelles.
Dar ceea ce ne-a fost dat să experimentăm în weekendul 21-22 noiembrie nu a fost doar diferit, dar chiar opus tuturor planurilor noastre.
Bruxelles, 20 noiembrie
Am început ziua ofticată zdravăn, căci pierdusem oferta de la Black Friday cu Mortal Kombat pentru PS4. Stoc epuizat. Păi bine, mă Diană, mi-am zis mie însămi, dacă te trezeşti ca pleaşca la 10 când mai ai de definitivat bagajul şi de cumpărat pe Sub-Zero, la ce te aştepţi?!
Dar când am ajuns la aeroport şi m-am reunit cu cele 2 prietene cu care aveam să plec din Bucureşti spre Bruxelles, am uitat de toată zarva şi m-a prins aşa un entuziasm, că-mi venea să ţopăi de încântare. Făcusem de acasă o listă cu toate atracţiile pe care mi le doream văzute, printre care pictorul Magritte, febleţea mea ( în poză, lângă geamul muzeului lui, pentru că n-am mai intrat), şi o galerie pop-art cu Roy Lichteinstein, preferatul meu. În capul listei, însă, fetele cucuietele
Am ajuns într-un Bruxelles ploios, unde gazda noastră a întârziat niţel pentru că metroul mersese mai încet ca niciodată. Nu ne-a atras atenţia amănuntul ăsta. Iar faptul că un tramvai şi-un autobuz şi-au întrerupt traseul şi a trebuit să coborâm după doar o staţie nu au părut nici astea semne rele.
Ne-am petrecut seara mâncând bombe calorice şi apoi petrecând într-un băruleţ/clubuleţ. Eu recunosc că sunt un party-pooper nativ şi-am abandonat dănţuiala dinainte s-o încep. Dar târziu în noapte, când am plecat, niciuna nu bănuia de alerta ce fusese dată cu câteva ore înainte. Ne-am plimbat singure pe stradă, în toi de noapte şi-n toi de pericol.
Bruxelles, 21 noiembrie
Începutul terorii, sfârşitul turismului
Tot mândrele ajunse din Bucureşti ne-am trezit primele şi ne-am propus să dăm o raită până la Parlament, până se trezesc celelalte. Dar au început telefoanele şi mesajele. Ne-au zis că e alertă de „pericol iminent” şi tre’ să rămânem în casă. Nici gazdele nu mai experimentaseră nimic asemănător până în acel moment, în şederea lor de 4 ani în Belgia.
Mie mi s-a părut o exagerare. Pe mine mă aştepta Magritte şi mai aveam de văzut şi galeria de pop-art şi pe micul Pis, şi Parlamentul, şi, cine ştie, dacă mai rămânea timp, Atomium şi Mini-Europe. Cum adică să STAU ÎN CASĂ?!
Motiv pentru care cu-o falcă-n cer şi una în pământ ( şi cu încăpăţânarea unui copil de 3 ani/ om care nu mai fusese niciodată aşa aproape de pericol), le-am zis că eu m-aş duce singură, doar să mă dumiresc cum pot ajunge. Nu m-am liniştit din răzvrătire decât atunci când s-a sunat la muzeu şi am aflat că era închis. La fel ca şi orice altă atracţie pe care o puteam bifa. La fel ca şi Primark, de unde aveam să ne cumpărăm toate 6 pulovere identice, cu Moş Crăciun.
Totul părea să ne aducă aminte de pericol
Cu emoţii mixte, am început să facem planuri pentru activităţi indoor. Ne-am împărţit scrisori pe care le pregătisem pentru anumite momente. Cele primite de mine se refereau toate la momentul în care aveam să mă mut singură. Una dintre scrisori era redactată, întâmplător, pentru atunci când „ţi se va face dor de mine”, scria autoarea. Zâmbetul produs de momentul ales nu era zâmbetul nostru. O altă prietenă a mărturisit că ea şi-a semnat scrisorile cu „te pup din cer/ te îmbrăţişez din al nouălea cer”, referindu-se la faptul că le redactase în avion. Alt gust amar. Într-un final, în playlist, a apărut melodia „If you never see me again” a Aliciei Keys. Atmosfera era deja încărcată într-o mansardă în care, teoretic, nu ni se putea întâmplă nimic.
După ce am mâncat cam tot ce era prin casă – pizza congelată şi salată ( 6 guri de hrănit, totuşi), ne-am decis să ieşim până colea, să luăm d-ale gurii, şi-apoi să ne întoarcem. Şi-am ieşit.
Câţiva rătăciţi pe stradă. Bruxelles în weekend-ul terorii, m-am gândit. Nu-i bai, ne-a spus una dintre gazde, în weekend oricum nu e lume pe stradă, prin cartier. „Păi ăştia nu stau să spargă seminţe în faţa blocului”, a glumit alta. Ne-am încurajat cu glumiţe şi pălăvrăgeli, însă aveam ochii butelie la orice trecător. Aşa cum fiecare om care trecea pe lângă noi ne scana zdravăn.
Ne-am încumetat să mergem până la Parlament, căci era aproape şi era păzit, şi acolo am văzut primii soldaţi. Puştile lor erau mai lungi decât selfie stick-ul ce-mi ieşea din geantă. Şi până şi cu ăla mi-era teamă, să nu cumva să pară suspect că o ţeavă de metal îmi ieşea din poşetă.
Am încercat să ne revenim şi să facem câteva poze. Eram împreună, după ani de zile, şi trebuia să ne bucurăm măcar puţin de treaba asta. Când au apărut încă o mâna de soldaţi, una dintre fete s-a panicat. „Sigur au primit un avertisment, sigur o să se întâmple ceva aici. Hai să plecăm.” Când am plecat, deja ne gândeam câţi lunetişti trebuie să fie pe clădirile instituţionale pe lângă care treceam.
Oamenii se scanau între ei, era o atmosfera de panică inimaginabilă. Mă îndoiesc că cineva care nu a fost la Bruxelles în acea sâmbătă fatidică, poate să înţeleagă starea prin care am trecut. Poate sună nejustificat, dar niciodată nu ne-a mai fost aşa frică.
Ne-am întors la mansarda fetelor şi-am răsuflat. Abia acolo am avut curajul să mărturisim toate chipurile suspecte, toate stările de angoasă, toate impresiile asupra trecătorilor. Adevărul e că ştirile ne-au alimentat panica iar faptul că văzuserăm cu ochii noştri soldaţii, expresiile panicate…toate astea ne oferau un fundament palpabil unei stări de teamă profundă. Am propus să jucăm whist ca să ne luăm gândul, până aveam să plecăm la aeroportul Charleroi, pe la 3 noaptea.
Bruxelles, 22 noiembrie
Bucureştencele aveam avion la 6 şi un pic dimineaţă. Întreagă zi sunasem la shuttle bus, ca să aflăm dacă se mai deplasează la aeroport şi nu răspunsese nimeni. Nu aveam certitudinea că taxi-urile circulă şi că al nostru va veni la timp. Nu aveam, oricum, altă soluţie, pentru că trenurile, metroul şi tramvaiele nu erau active.
În cel mai rău caz, aveam să luăm taxi-ul 80 de km până la aeroport.
În cel mai rău caz, aveam să pierdem avionul.
În cel mai rău caz, aveam să ne pierdem pe noi.
Stăteam ca pe ace. Ne prosteam precum copiii, de nervi. Râdeam isteric ca să nu ne apuce altceva, în timp ce scenariile curgeau frenetic. „Pericol iminent înseamnă că nu poate fi evitat. Dacă a început deja cronometrul unei bombe şi acum singura soluţie e s-o găsească înainte să explodeze?”bolboroseam eu. „Dacă nişte simpatizanţi o să se detoneze, doar că să distragă atenţia autorităţilor?”spunea alta.
Pe furiş, mai aruncam priviri spre fereastra lungă de la mansardă, lângă care jucăm whist. Orice armă ar fi putut penetra geamul ăla.
„Am un gol în stomac” spunea una din fete la 3 fără un pic, atunci când ne pregăteam să ne încălţăm, sperând din tot sufletul că vom avea cum să plecăm. La ora 3, eram în taxi, pe jumătate adormite, pe jumătate alertate.
La ora 3 jumate, eram în shuttle. Am ajuns la aeroport pe la 4. La primul control, uneia dintre noi i-a bipait ceva. Au pipait-o cu o folie pe brâu şi au întrebat-o dacă are explozibil. La ultimul control, ne-am nimerit într-o mare de arabi. Asta mi-a dat emoţii, recunosc. E uşor să faci scenarii intr-o astfel de situaţie. Fapt confirmat de autorităţi, care controlau la sânge mai ales pe cei care se potriveau stereotipurilor asociate cu teroriştii.
În avion, am adormit la o clipă după ce m-am aşezat pe scaun. Eram frantă şi credeam că ce-a fost mai greu a trecut. Am dormit tot drumul până când m-am trezit iar avionul o luase razna. Se zgâlţâia infernal. M-am panicat, pentru o clipă m-am gândit că reuşisem să ajung atât de departe iar acum un terorist preluase cârma. Prietena de lângă mine, trezită de mai devreme, m-a liniştit. Aterizam.
Când avionul s-a oprit, lumea aplauda cu atâta foc, că mă întrebam de unde forţă. Şi-apoi s-a pus şi-o melodie scurtă de victorie.
Bucureşti, 23 noiembrie
Povestesc lumii despre senzaţia profundă de teamă care ne-a încercat pe toate iar lumea se miră. Poate părem nişte muieri fricoase, poate chiar suntem, dar ce-am trăit noi acolo a fost cea mai aproapiată de starea de război pe care a experimentat-o generaţia noastră.
Noi am plecat. Dar gazdele noastre şi restul populaţiei din Bruxelles nu au terminat cu porţia de teamă. Şi mă întreb: care e soluţia?
2 thoughts on “AM FOST LA BRUXELLES ÎN WEEKEND-UL TERORII”