Ţară, ţară, vrem afară

Când eram mică, nu mi-a spus nimeni „ieşi afară”. Nu din cauza unei discuţii „de adulţi”, nici pentru că aş fi fost vreodată obraznică şi nici măcar pentru că aş fi stat în capul unei persoane care să fi vrut să fie singură. Aşa că iată-mă aşteptând aproape 20 de ani ca să… ies afară. Nu, nu m-aţi înţeles. Ca să ies afară din ţară. Pentru că din momentul în care am cunoscut mirajul străinătăţii, fiecare „afară cu tine!” spus în glumă de vreun coleg grăbit, orice „vii afară pe la 8?” al vreunui băiat cu ochi de abanos, oricare „hai, scoate afară toate sentimentele şi vorbele apăsătoare care te sufoca” al mamei… eh, toate s-au convertit în capul meu în invitaţii de nerefuzat de a traversa graniţele ţării. Şi-aşa visam la ţări prinse în cuiul hărţii, întinse între meridiane şi paralele, mânjite cu sudoare şi pauze de tras sufletul, în căutarea întregirii.

Pe măsură ce globalizarea duce către un imperialism iminent şi tribalizarea se dezvoltă ca fenomen de autoapărare, mă surprind prinsă între o dorinţă de a-mi păstra rădăcinile şi cea de a-mi găsi jumătatea, şi nu aia cu barba nerasă şi arsă de soare, ci acea parte a sufletului care mi-a luat-o înainte, jucând o leapşă nesfârşită. Mă surprind cu gândul că locul meu nu e un loc fizic, ci o călătorie în timp şi spaţiu, un bildungsroman care se scrie doar desprinzându-mă de facilităţile de care devin, zilnic, tot mai dependentă. Se spune ca viaţa începe atunci când îţi depaşeşti limitele confortului. Aşa că…să-i dăm drumul.

Ţin minte că prima ieşire din ţară, Turcia ca-n cazul multora, a fost cruntă şi revelatoare. Mi-am dat seama cât de prinsă sunt de globul de cristal în care mi-am creat lumea, cât e de greu să te deschizi în faţa unui univers atât de mare încât îţi simţi pielea crăpând adaptându-se la noile dimensiuni, lăsând neacoperit un suflet timid dar plin de speranţă şi o minte încăpăţânată să rămână în limitele confortului. Şi apoi, rând pe rând, fiecare ţară şi fiecare oraş au produs noi crăpături, dar mintea a început să se înveţe şi să accepte dinamica sufletului.

Cea mai intensă a fost experienţa de la Terezin, lagărul de evrei de lângă Praga, unde clepsidra s-a răsturnat iar timpul s-a oprit concomitent cu inima multor suflete ce încă bântuiau împrejurimile. Să simţi energia acelor locuri şi să auzi parcă strigătele mute ale unor oameni împotriva cărora percepţia s-a întors fără drept de apel, ei… aia chiar se numeşte experienţă unică. Şi ţin minte că-n dimineaţa aia nici nu doream să mă ridic din pat iar ore mai târziu, ascultăm cum fiecare deţinut trebuia să doarmă pe jumătate de metru de lemn nefinisat, într-o celulă fără geam. Şi atunci când ceasul îi suna, era condus pe un tunel strâmt ca o păstaie, condus de un străjer în faţă şi unul în spate, pe un drum luuuung, ca să-şi conştientizeze agonia şi lipsa de speranţă. Şi ajuns în camera de gazare, avea să fie doar un număr lipsă pe lista unuia mai bine protejat de soartă. Iar restul… restul nu erau decât cadavre în curs de devenire, ascunşi în temniţe unde mintea încă liberă le era şi prieten şi duşman. Pentru că tot acolo, există o cămăruţă care încă arata decent, prezentată mereu Crucii Roşii ca fiind dormitorul deţinuţilor. Adevărul era că niciun picior de evreu nu călcase vreodată pe acolo.

În schimb, Roma a avut un alt parfum de istorie, o boare de mosc într-o zi toridă, în care prezentul priveşte nostalgic spre trecut şi îi aruncă o privire neajutorată, cu un oftat estompat de mândrie. Şi acolo am aflat că România nu are figură unui cerşetor resemnat în faţa unui handicap creat de vreun şef de mafie ca să producă bani, ci zâmbetul aparent murdar de carii al unui copil needucat în ochii unui străin plin de compătimire, care nu ştie că acel flăcău nu e nici prost nici nespălat, ci doar a mâncat Oreo. Acolo, stând la coadă unui muzeu, un străin ne-a plătit fără nicio cerere sau obligaţie biletele. Iar soţia lui ne-a zâmbit amabil şi fiecare am luat-o pe drumuri diferite. A făcut asta nu pentru că ne diferenţia un statut, ci pentru că ne apropia o sete de cunoaştere.
Iar Spania a fost promisiunea împlinită a vieţii mele, un început de vis şi un sfârşit de aşteptare. A fost ţara în care îmi doream cel mai mult să ajung şi nu pentru că îi cunosc limba, sunt îndrăgostită de cultura şi de oamenii ei, sau sunt dependentă de mâncarea picantă şi care ţi se întipăreşte în minte că o gravură. Ba nu, mint, şi pentru astea.

Dar cel mai mult, îmi doream să ajung aici pentru că ştiam că e jumătatea mea pierdută. M-am dus în Spania singură şi cu îndoieli, pentru că nu mai plecasem niciodată de capul meu din ţară. Eram doar eu cu mine şi-n avion nu mă puteam opri din a-mi face probleme. Când am ajuns acolo, Diana cea solitară a găsit o sete de viaţă şi de socializare ca-n poveştile cu petreceri împărăteşti, Diana cea timida şi autosuficientă a ajuns dependentă de experienţe noi, îmbogăţite de companii plăcute şi zâmbete intense ale căror farmec era că nu aveai să le mai vezi niciodată. Diana cea lipsită de orientare şi de iniţiativă şi-a găsit jumătatea în Diana care s-a plimbat singură în Madrid, a petrecut câteva staţii de metrou alături de un dominican cu nume de dansator, a renunţat la caracterul hiperresponsabil şi overcontrolling în favoarea unei festivităţi de schimbare a gărzii întârziate dar recompensate cu dialogul unei gărzi minione dar cu zvâc de spaniol. Reticenţa rasială din ţară a pălit în favoarea adoraţiei cu care priveam mix-ul etnic din fiecare vagon de metrou, la fel şi teama de necunoscut şi iubirea de reguli, care s-au spulberat sub pantofii cu toc ai dansatorilor de flamenco pe care i-am savurat până târziu în noapte, când cine ştie dacă aveam să mai prindem ceva ca să ne întoarcem acasă.

Şi ce semne să mai aştept că nu trebuia să mai plec în veci de acolo când în ultima zi, am avut peripeţia vieţii mele. Cum adunasem în bagaj kile de fructe şi iarna şireată din Madrid mă condiţiona nepoliticoasă, iată-mă cu trei straturi de haine: cu un pulover în colţuri care atârnau mai jos decât paltonul până la şolduri şi cu nişte cizme care chiar în ziua aia s-au rupt la jumătate. Arătam ca o cerşetoare cu imaginea asta care nu-mi făcea cinste şi unde mai pui că nici n-am ajuns bine la metrou, şi mi s-a rupt geamantanul. Şi dă-i, printre înjurături şi nervi, târăşte 32 de kile, arătând mai rău că Dev Patel din Slumdog Millioanire, până la check in-ul care s-a deschis cu jumătate de oră mai târziu. Şi de parcă n-ar fi fost suficient, când să dau să trec pe poartă, după ce mă trecuseră şi restul apelor de după apele pentru 3 straturi de haine, la gândul că aş putea depăşi limita de kilograme la bagaj, alt obstacol! Cum cizmele mele rupte erau blocate chiar la mijlocul fermoarului şi nu puteam nici să le inchei şi nici să le dau jos, aud că nu pot trece poarta decât dacă mă descalţ. De, aşa era procedura şi cum gingerii au trecut cu antecedente, se prea putea să fi avut în cizma buclucaşă o bombă sub unghii, că doar colţurile atârnând pe sub palton îmi dădeau figură de kamikaze. Degeaba i-am explicat că aveam cizmele rupte şi că nu mi le puteam desface, că ea continua să-mi spună „Dacă nu te descalţi, nu te urci în avion”. Şi aşa vitează cum mă făcuse Spania, m-am apucat de mi-am tras de cizmă până mi-am rupt-o de tot. Dar cui îi mai pasă când la o oră distanţă aveam să mă urc în avion, să nu mai târăsc 32 de kile după mine, să nu mă mai topesc sub mândreţe de outfit de cerşetor… Spania nu vrut să mă lase să mă întorc şi nici eu nu doream.

Şi uite aşa, nimeni nu îmi spune nici acum „ieşi afară!” pentru că ajunsă în ţară, revin încet la felul meu de a fi, iubitor de cocoloşenie şi amator de griji lipsă. Dar exemplele încep să curgă, semn că nu sunt singura căreia străinătatea îi face cu ochiul. Cu ani în urmă, străinătatea mi-a furat o speranţă. Apoi rând pe rând, prietene dragi şi modele de viaţă au ales alternativa morenitelor cu fuste de flamenco, ciocolatei belgiene, landurilor cu nume care nu pot fi scrise pe twitter în cadrul unei propoziţii ,sau alta urmează să plece în ţara unde ungurii nu mai sunt nevoiţi să ceară autonomie în timp ce cealaltă se pregăteşte să petreacă aproape un an în ţara unde cazzo cavalle nu se traduce prin “caşcaval”. Şi atunci, dacă inima cere şi semne apar, nu mai aştept să îmi spună cineva „ieşi afară”, aştept doar uşa să se deschidă şi cheile să le arunc la plecare.

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

Leave a Reply