MEMORIILE UNUI ŞOFER PICAT : FĂT POLIŢAI ŞI SEMNELE DE AUR

Dacă sesizați o discrepanță între “şofer” și “picat”, se datorează faptului că limba română mai are încă de inventat cuvinte. După cum se vede, nu are prea multe pentru a nominaliza eșecul sau lipsa de abilități. Poate pentru că din cartea de istorie, afli doar de mariile victorii ale României. Dar n-o fi mai corect, însă, să ne recunoaștem și ocaziile pierdute?
Hai că dau eu startul! Sunt Diana și nu-mi place să conduc. De fapt, urăsc să conduc, e lucrul care îmi strică atât noaptea de dinainte dar și ziua de după ședința. Fac parte din cei care contrazic noua campanie Vodafone, aia cu reţeaua celor care n-au dat la Medicină pentru că așa au vrut parintii. Eu m-am înscris la școala de șoferi pentru că pe umerii mei a căzut presiunea societății și orgoliul ăla prostesc de genul “€œDaca nea Mitică de la cârciumă și-a luat carnetul, eu de ce să nu pot?”. Răspunsul a venit crunt: abilitățile intelectuale reduse ale lui Nea Mitică au compensat cu o strașnică iscusință și îndemanare. E ca la cărți, cine are noroc în dragoste nu prea vede as prin mână. Așa și eu, dacă talentul stă în cuvinte, îndemânarea a luat-o la sănătoasă. Și cum mai devreme spuneam că în România, totul e prezentat ca într-un basm, ia să fac și eu același lucru.
Cu așa premise, parcă m-am trezit într-o povestioară de-a lui Kafka. Când m-am urcat eu pe-o şa și-am început povestea așa, erau doar 3 personaje : mama, ursitoarea cu intenții bune dar care a descântat copilului greșit, instructoraşul cel viteaz și eu, un fel de Rapunzel izolată( și da, și cu părul lung), care până atunci nu știusem nici câte pedale are o mașină.
Și-am primit în custodie un cal autohton, numit Logan, pe care nu-l prea aveam la suflet că-mi părea gras și butucănos. Tare se mai chinuia instructoraşul cel viteaz în străduțele strâmte de la capătul tărâmului meu fermecat, unde trăiau spâni mâncători de capete dacă le zgȃriai căluții proprii. După terminarea școlii , ura a învins așa-zisă “nevoie” și am pus capăt acestui capitol. Nu mă simțeam protagonista unei astfel de povești și de fiecare dată când mă urcam la volan, aveam impresia că sunt prea prost plătită pentru cascadoriile din basmul asta.Cu toate că faceam teste foarte des si pe http://www.pdc.ro.
Curând , însă, ( un “curând” relativ, de vreo 6 luni), treaba cu nea Mitică a devenit copleșitoare. Așadar, un nou personaj s-a adăugat poveștii, unul imaginar. De fapt, greu spus personaj. Era mai degrabă, personificarea unei motivații . Bănuiesc că ar fi mers la fel de eficient și o doză de curaj de natură alcoolică…dar nu mi-e firea.
Călăre din nou pe Logan, am schimbat instructoraşul cel viteaz cu un altul și am descoperit că ceea ce știam nu era nici minimul necesar că să-l cuceresc pe Făt Polițai. Așa că am mărit norma de condus, și stresul și ura parcă se măreau și ele. Cu cât conduceam mai mult, cu atât mi-era tot mai silă în special de accelerație, pe care o și vedeam sticluța de otravă a propriei sinucideri. Și instructoraşul cel viteaz tot încerca să mă anime dar când trebuia să schimb dintr-a 3-a într-a 4-a îmi venea să transform Loganul într-o mașinuța de copii, doar-doar de m-aș fi simțit în siguranță.
Cum proba de foc se apropia, încercam să mă conformez situației. Ba chiar l-am rugat pe noul instructoraş să țipe la mine, că auzisem eu povești de la alte Diane Cosânzene că înainte să se lase cuceriți, Feții Polițai obișnuiesc să își exorcizeze vraja de băieți răi prin a țipa isteric la cei pe care trebuie să îi treacă. Instructoraşul cel viteaz, variantă reloaded, n-a avut inimă să țipe la mine și ca vânătorul pus de Mamă Vitregă să-i aducă inimă Albei că Zăpada, nu a aplicat corecția.
Curios a fost că, în ziua probei de foc, am nimerit un Făt Polițai calm și răbdător, probabil că se exorcizase mai devreme, la pedalele altei Cosânzene și mai neindemantice (există așa ceva?). Dar în ciudă atitudinii lui neașteptate, când mi-era lumea mai dragă, m-am trezit că eu o luam hai-hui în față, când tocmai trecusem de un “obligatoriu la dreapta”. Așa că Făt Polițai s-a scuturat năvalnic, s-a suit pe frână și-a încheiat povestea așa.
Dar nu va grăbiți să-mi plângeți de milă, și asta e un happy end! În final, ce învățăminte mai sănătoase decât acestea puteam să trag? Să faci ceea ce trebuie nu e întotdeauna un lucru bun, mai ales când conceptul de €œ”ceea trebuie”, ți-l trasează alții iar tu nu ai nicio tragere de inimă. Eu n-am de gând să mă mai încarc de ură la stânga unui instructoras viteaz. Pentru că viață e doar una , regulile i le faci tu, și trebuie să accepți că imperfecțiunea se poate manifesta în cele mai elementare aspecte ale realității! Iar dacă te trezești în fiecare zi cu o lista de activități, unde predomină“€œtrebuie” trasat de alții şi nu “vreau” înscris de tine, cui îi mai aparține viața? Ție sau celorlalți?

 

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

Leave a Reply