IOR – PE-UN PICIOR DE PLAI, PE-O GURĂ DE SPLAI

“Iată vin în cale, se cobor la vale”…două fetiţe de-o şchioapă, ţopăind pe dealurile IOR-ului. Căci despre el vreau să vă povestesc: IOR-ul meu duios, parcul copilăriei, unde eu şi prietena mea ne petreceam după-amiezele după şcoală şi unde, într-o zi cu ceaţă, chiar ne-am rătăcit.

Vedeţi voi, IOR-ul ăsta nu e tocmai o Grădina Botanică. O parte din el e retrocedată şi lăsată de izbelişte iar buruienile au cucerit porţiunile ce n-au fost cucerite încă de aurolaci, şobolani şi căţei vagabonzi. Dacă intri pe la Potcoava, ajungi să crezi că IOR-ul e un parc părăsit, unde doar căpuşele îşi mai găsesc activităţi. Nimic de comentat, pustiul croieşte o imagine neglijentă unui loc ce-n inima mea va fi mereu verde.

Mai jos, în vale, pe splaiul ce dă spre baltă, IOR-ul e parte ruptă dintr-un Bucureşti eclectic, unde tarabe cu mirosuri intense se-amestecă voios cu nişte joculeţe de copii şi terenuri de sport. Ai spune că sunt nişte bucăţi de lego puse de-un ţânc daltonist, fără simţ estetic. Dar pe cât e de hidoasă alăturarea, pe atât îmi e de dragă atunci când îmi amintesc de îngheţata pe băţ pe care-o savuram cu inocenţă, când nu depăşeam înălţimea unui balansoar. Şi ce-mi mai plăcea să mă aşez pe-o bancă şi să privesc lacul, uitând de timp, la taclale cu fetiţa contrastantă ce mă întovărăşea pe atunci, prin parc.

Pe vremea când eu eram copil, un pod înspăimântător, cu bucăţi de podea ciobite şi chiar căzute, ducea pe Insula Pensionarilor, unde azi nu e mai mult decât o pajişte molcomă, unde femei simple îşi scot la soare pieile, vara şi uneori, se aşterne un ecran mare, pe care se proiectează filme, la care rânjesc puştanii crescuţi de anturaj, împrăştiind coji de seminţe , ce se confundă cu gâze.

Băncile inscripţionate cu jurăminte şi înjurături, laolaltă, s-au mai schimbat de când am învăţat eu să le citesc. Acum au construit un amifeatru pe ale cărui locuri se aşază stăpânii de căţei şi părinţii, deopotrivă, privindu-şi odorurile blănoase sau ciolănoase, chinuind gadget-uri care nu erau pe vremea mea.

Poate că IOR-ul nu mai e ce-a fost, poate că nici eu nu mai sunt fetiţa roşcovană care bătea drumurile parcului ca pe propria-i tarla. Poate că IOR-ul n-a fost niciodată aşa frumos pe cât îl vedeam atunci şi nici aşa urât precum îl văd acum. Poate că urâtul şi frumosul sunt două concepte care nu ţin de ochii noştri, ci de inima noastră.

Şi-atunci, mai degrabă decât o Barcelonă spectaculoasă, decât un Paris fulminant, decât o Romă magnifică, v-am povestit despre IOR-ul meu tomnatic, unde-s „păsărele mii şi stele făclii”.

 

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

Leave a Reply