Barcelona sau taramul celalalt, unde balaurii sunt bronzati si se striga “tío”

O plaja unde marea se face una cu cerul, iar bronzul una cu nisipul. Ar putea fi Ipanema, caci graiul catalan aduce a spaniola vorbita la betie, cand ti se innoada cuvintele intre dinti…deci a portugheza. Dar nu e. E in Barcelona, visul oricarui turist caruia ingerul de pe umarul drept ii spune sa se duca sa se culturalizeze iar dracusorul de pe umarul stang ii spune sa se duca sa agate pe cineva la plaja, sau sa moara incercand.
Daca planuiesti sa ajungi la Barcelona, vei fi euforic. Daca ajungi la Barcelona, vei fi extaziat. Daca pleci din Barcelona, vei fi emo, asta pana cand iti vei da seama ca exista si alte lucruri mai rele decat sa pleci din Barcelona, cum ar fi sa te astepte soacra la aeroport. Nu, nu mi s-a intamplat.
Eu am ramas la partea cu extazul, stare instalata inca din primele zile, cand am aflat pe pielea mea ca Barcelona este cel de-al treilea oras din lume ca nivel al fericirii. Si dati-mi voie sa va spun, totusi, cu dezamagire, ca nu paella este de vina pentru aceasta stare orgasmica. Dar ar putea fi cel care o prepara…Sau cei care iti zambesc pe strada cu energia tipica a unui iberic. Sau cel care te intampina la hotel, Hotel Nuevo Triunfo mai exact, ca si cum tu ai fi o regina. Sau cea care iti ofera o ciocolata pe post de bilet de intrare, la Muzeul de Ciocolata. Sau tu insati, mandra de tine ca in sfarsit ai luat decizia sa ajungi la Barca.
Bineinteles ca la Barca, prima pe lista ar fi Sagrada Familia. Ignora schelele, ignora daca poti si partea discordanta a cladirii si ia in calcul legenda care spune ca atunci cand va fi terminata Sagrada, va fi sfarsitul lumii. Dar important este ca indiferent de nivelul religiozitatii tale, pe o scara de la 1 la 764, cum spunea un cunoscator al Barcelonei, cladirea asta trebuie vizitata pentru geniul constructiei si pentru energia mistico-fascinanta pe care o simti, doar privind-o.
Apoi, la capitolul muzee, este genul de oras cu muzee despre care ai o parere bine definita. Le detesti sau le iubesti. Nu cred ca poti fi indiferent cand vine vorba de Muzeul Ciocolatei sau nu poti spune „Poate” atunci cand iti sare pe harta muzeul erotic. Eu am zis un „nu” destul de hotarat, totusi. Mi-a fost suficient torre Agbar, cunoscatorii stiu de ce. Pe masura ce te apropii de granite, hotararea incepe sa se nuanteze, pentru ca drumul pana la muzeul Dali, dintr-o regiune vecina, nu e chiar floare la ureche, in ultimele zile, cand mai ai atatea de vizitat si esti inca alb ca laptele.
Daca zarurile nu te ajuta sa alegi intre culturalizare si carbonizare, saluta-l pe Columb, despre care am auzit ca al sau ilustru deget nu arata America, ci Africa. Il vei gasi la mijlocul dintre taramul culturalizarii (La rambla) si taramul celalalt, al balaurilor bronzati, strigati si “tío”. O plimbare de acest gen se lasa neaparat cu un magnet cumparat/ un banut aruncat in palariile statuilor vii, o vedere completata si niste poze la palmieri. Sau la pescarusi. Sau ok, recunosc, un selfie. Important e ca ala este drumul matasii pentru turistul- negustor de amintiri, care dupa un an, isi aduce aminte cu patima si jind de zilele insorite, cand umbla la brat cu nevasta, iar fac apel la cunoscatori, si nu-i trecea prin minte decat daca urmatoarea oprire va fi Rambla del Mar sau o terasa ochioasa cu miros de fructe de mare.
Curata nestemata, querido, amintirea Barcelonei. O piatra de hotar si in intelegerea maghiarilor de acasa, care parca au cateva ganduri imprimate pe neuroni, asemanatoare cu catalanii. O lectie de distractie, de imbratisarea noului, de creativitate si siesta, la un loc. O pauza de la griji si un vis suprarealist. O vacanta, in adevarul sens al cuvantului.

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

One Comment

Leave a Reply