Andrei Radu – actorul care mi-a fost coleg la facultate

Când Dumnezeu i-a încurajat pe oameni să-și descopere talentul, le-a oferit o mulțime de instrumente care mai de care mai năstrușnice iar ei s-au năpădit asupra cuferelor cu obiecte mai ceva ca publicul amator de tigăi la promoție, din zilele noastre. S-au înșfăcat harpe, pene cu cerneală, țesături și foarfece, ba chiar și dalte cu care să facă chipuri cioplite. Doar că unii oameni, aflați în urma mulțimii, au rămas fără niciun instrument. Și la început, i-au privit triști pe cei care deja începuseră să se contopească cu obiectul ales. Apoi, și-au dat seama de bogăția gesturilor celor pe care îi priveau. Câtă emoție se afla în ochii femeii ce cosea o rochie de mireasă și cât de concentrat era trubadurul în a-și găsi cuvintele potrivite… Și încet-încet, oamenii rămăși deoparte au început să se joace cu expresiile preluate de la alții iar brusc, de la privitori au devenit priviți. Căci instrumentul lor nu era o chitară, nici pânză și nici instrumente de lemn. Ei erau propriul lor instrument, trupurile le serveau pentru a stoca și-a elibera emoție, într-un fel aparte. Așa văd eu darul actorilor. Iar de departe, Andrei Radu trebuie să fie ori nepotul descoperitorului cafelei ori neam de astfel de actori de comedie, căci nimic nu-l prinde mai bine decât o scenă de exuberanţă. Vi-l prezint pe Andrei Radu.

Și nu spun asta doar pentru că l-am văzut pe Andrei Radu în piese de teatru, la Palatul Copiilor, jucând alături de colegii lui de la UNATC, ci pentru că pasiunea lui era evidentă, de când ne-am cunoscut la Facultatea de Litere, unde junele a poposit, înainte de asumarea adevăratei meniri. Așa că am avut ocazia să descopăr un Andrei încă necopt, dar cu atâta expresivitate, că-ți venea ție să-l trimiți ucenic la maestrul Piersic.

Astăzi, Andrei Radu e deja actor cu acte-n regulă și onorează spectacole precum „Cine e fazanul” sau „A douăsprezecea noapte”, comedii ce au la bază forme geometrice cu multiple unghiuri amoroase, savuroase și inventive, de-a dreptul. Dar pentru că nu-i om să cunoască puiul mai bine decât propriu-i părinte, am zis să-l rog pe Andrei Radu să-mi povestească.

D.: Cum stă treaba cu bătaia? Viața bate filmul sau filmul bate viața?
A: Filmul bate viața în momentul în care viața „aruncă mănuşile”, deci niciodată. :) Fie că un film este inspirat din viață sau este o născocire totală, filmul nu poate să bată niciodată viața pentru că filmul este creat de o viață, de un om care vrea să transmită ceva, să spună ceva cu un film și așa cum ne bucurăm de o carte, de o pictură, de un spectcol, așa trebuie să ne bucurăm și de filmele artistice.

D.: Ce-are un actor și n-are un doctor?
A: Nu cred că există vreo diferență între cele două meserii. În ambele cazuri cel care lucrează trebuie să aibă stăpânire de sine, precizie și claritate în tot ceea ce face și, totodată, nu are voie să se prezinte nepregătit niciodată. Și nici nu poate păcăli sau dezamăgi „pacientul”. Asta într-un sens ideal:)

D.: Cum reușești să plângi în mijlocul unei scene, când abia te-ai oprit din râs?
A: Există diverse căi de a ajunge într-un punct culminant emoțional pe care le dobândești în timp și cu exercițiu. Există actori care stăpânesc aceste „treceri” extrem de bine din punct de vedere tehnic, iar în cazul altor actori, memoria afectivă poate fi atât de puternică încât să te „lovească” atunci când trebuie.

D.: Ce te-a îndreptat spre actorie?
A: Dorința de a spune ceva prin toate mijloacele posibile. Aș fi regretat toată viața mea dacă nu aș fi ales actoria. Aici mă pot exprimă în toată plenitudinea mea și cu toată bucuria: de aceea consider că sunt împlinit.

D.: Care a fost cel mai mare obstacol în odiseea ta actoricească?
A: Momentul în care a trebuit să anunț pe toată lumea din jurul meu și să îi fac să înțeleagă că asta îmi doresc să fac și atât. Problema nu era că îmi doream confirmare și afirmare din partea celorlalți, ci de înțelegere. Este greu să pornești la drum dacă nu ai susținere, însă am învățat că asta se dobândește în timp.

D.: Care-i cel mai drag proiect al tău?
A: Toate proiectele au însemnat până acum experiențe minunate și fiecare își are „sertăraşul” său. În momentul ăsta, cel mai drag proiect este „Cine e fazanul?”, de G. Feydeau, spectacolul de licență coordonat de dl. Paul Chiribuţă. Este „copilul” meu. Și aș îndrăzni să spun că este copilul făcut de întreaga grupă. Când ai colegi care muncesc cu aceeași plăcere și care cred la fel de mult ca și tine într-un spectacol, nu are cum să nu iasă bine. Îmi este atât de drag nu numai din prisma rolului, ci și pentru că acest spectacol a construit o echipă.

D.: Cum te pregătești pentru un rol?
A: Of… este atât de lung procesul. Nici când e gata nu e gata. Din punctul meu de vedere, mă pregătesc și găsesc ceva nou la fiecare spectacol. Sau cel puțin asta încerc. Sunt diferite etape în a transforma un rol într-un personaj. Pentru asta chiar trebuie o discuție pe îndelete. Însă aș putea să încerc să fac rezumatul unui rezumat: Iei textul, apoi trebuie citit, trebuie răscitit, trebuie supracitit, trebuie citit în toate felurile posibile ca să înțelegi întregul univers pe care trebuie să-l asmilezi. Apoi, îl înveți pe dinfară, cu ajutorul colegilor, cu ajutorul iubitei, singur, până când îl știi dumnezeiește. Așa cum spun și mai-marii: „Trebuie să-l visezi. Dacă te sună regizorul la 3 dimineața și vrea să dai textul din actul 3, păi îl dai.” Apoi urmează etapa de lucru efectiv: cu mișcare, improvizație, propuneri, exerciții peste exerciții . Și tot așa până în punctul în care capeți o siguranță de neclintit în momentul în care joci într-un spectacol. Nu trebuie lăsat absolut nicio idee, niciun cuvânt fără să îi înțelegi sensul sau rostul.

D.: Care-i piramida nevoilor unui actor?
A: Aici este o problemă mai mult inviduală. Nu există o piramidă general valabilă a actorului, în general. Fiecare om își construiește această piramidă după propriile nevoi. Unii vor afirmare, alții vor un loc stabil, alții caută susținere financiară. Nevoia mea este aceea de a transmite toată plăcerea pe care o am atunci când sunt pe scenă.

D.: Unde venim să te vedem în perioada asta?
A: Asta e un prilej bun să încep promovarea . Din martie, „Cine e fazanul?” este jucat la Teatrul Metropolis. „A douăsprezecea noapte” de W. Shakespeare, în regia dlui Mihai Constantin, poate fi văzut la Palatul Copiilor, sala „Ion Cojar”. „Cvartetul” de Slawomir Mrozek, în regia Dianei Ligi, tot acolo. Pe 25 aprilie va fi premiera la „Woyzeck” de G. Buchner, în regia Silviei Roman, la Palatul Copiilor, sala „Octavian Cotescu”. Totodată, în mai va fi premiera la un one man show la care am lucrat pe parcursul acestor spectacole. Este un proiect independent, dar un exercițiu necesar pentru un actor. Se numește „Cutia neagră” și este în regia unui prieten din Compania de teatru OKaua (cea care m-a și lansat în această lume, mai exact) Alexandru Andrei. Că tot vorbeai de Facultatea de Litere, la OKaua m-am desfășurat în toată perioadă aceea ca apoi tot ei să-mi hrănească pofta și dorința pentru actorie. Toate la timpul lor cu un rost, nu?

Nu-i așa că deja ați mai avea niscaiva întrebări pe care să i le adresați lui Andrei Radu, cum nu merg actorii cu textele-n coadă pe toate cărările? Păi mai ajut și eu cu câteva cuvinte de completat de către el, dar greul tot voi trebuie să-l duceți, prezentându-va la piesele lui, zgâdărindu-l cum termină o piesă ori trăgându-l de mânecă să va spună când mai are un spectacol.

Legat de viitor, îmi place să vizualizez pas cu pas. Așa că un plan apropiat este să țin de spectacolele de licență, regie și independente și să le joc și după terminarea facultății. Apoi mai vedem. Viitorul este atât de incert încât nu-mi permit să văd dincolo de iulie.

În puținul timp liber, tot ce-mi doresc este să mă odihnesc, să mă relaxez. Se întâmplă rar asta, dar când se întâmplă… Dar dacă vin proiecte cel puțin la fel de frumoase ca cele de acum, jur că renunț la odihnă doar ca să mă bucur în continuare de ele.

Related posts:

Comments

comments

Diana Duca

Leave a Reply